Ce se întâmplă cu copiii abandonați în spitale?
Bakk-Dávid Tímea 2010. december 01. 12:50, utolsó frissítés: 2010. december 03. 09:41Sărăcia lucie sau chiar handicapul nou-născutului determină mamele să-și abandoneze definitiv copiii. #b#[reportaj]#/b#
Nou-născutul plânge, plânge amarnic, fețișoara lui se încrețește; trei alți micuți aflați în același salon îl urmăresc tăcuți, cu seriozitate, iar când intrăm, ne urmăresc cu atenție. Suntem la secția pentru copiii și nou-născuți a spitalului din Baraolt; pereții sunt acoperiți cu desene, este cald, în saloane se pot vedea mame îmbrăcate în pijamale sau cămăși de noapte, care cu fețe palide se apleacă asupra nou-născuților, sau au grijă de copiii lor bolnavi și de aceea dorm în spital cu ei. Dar mama lui L. nu este prezentă – ceea ce este adevărat și pentru „colegii lui de cameră”.
L. are câteva luni, s-a născut cu handicap și a fost abandonat de către părinți. Nu-și poate urni capul enorm, nu va putea niciodată învăța să meargă sau să alerge, nici măcar să se târască. Asistentele și medicii îi dau de mâncare, îi schimbă scutecele, altminteri este plasat în centrul pentru copii cu nevoi speciale din Baraolt. De la medicul pediatru Zsuzsa Ágoston aflăm că în micul orășel din județul Covasna 4-5 copii sunt „uitați” anual în spital, în majoritatea cazurilor, acești copii fiind handicapați.
Cazul lui J. este diferit: deși nici el nu este sănătos, deoarece s-a născut cu un defect congenital al inimii, are șanse de supraviețuire. Mama sa nu vrea să-l abandoneze, însă este nevoită să facă acest lucru: nu are bani să plătească operația la inimă. Am venit la spital în special pentru acest copilaș; o însoțesc pe asistenta socială Adél Sibianu care se ocupă cu copiii abandonați din județul Covasna.
J. este de asemenea în vârstă de numai câteva luni, însă are deja un dosar foarte voluminos. Astăzi noi documente se alătură celor existente: „adeverințe de predare-primire”, adică acte care atestă preluarea cazului de către Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul Covasna. Spitalele nu au capacitatea de a se ocupa separat de copiii abandonați – aceștia primesc alimentele și medicamentele necesare, în plus, li se schimbă scutecul; dar numai atât. Îl ducem pe J. la centrul pentru copii cu nevoi speciale din Baraolt, de unde împreună cu o asistentă socială va fi dus la Târgu Mureș, iar operația căreia îi va fi supus va fi plătită de către stat.
În decurs de câteva zile am vizitat împreună cu Adél mai multe spitale, o casă de copii și zece familii pe întreg teritoriul județului Covasna. De îndată ce un spital aduce la cunoștința Direcției abandonul unui copil, Direcția deschide un dosar și analizează cazul: mama sau familia urmează să fie vizitată, se va face o evaluare a situației financiare și a condițiilor locative ale familiei, și se va încearca plasarea copilului luând în considerare interesele acestuia.
Asistenți maternali ar exista, însa angajarea lor nu este admisă
Copiii de sub doi ani nu pot fi plasați decât la asistenți maternali profesioniști. În cazul lui J. și L. avem de-a face cu copiii grav bolnavi care au nevoie de îngrijire specială, iar în astfel de situații se face apel la centre speciale de îngrijire. Însă în tot județul există o singură asemenea instituție, și se întâmplă să nu aibă locuri disponibile. Lipsa personalul calificat prezintă o problemă adițională: nu există suficienți asistenți maternali, de aceea se întâmplă ca plasarea unui copil să se prelungească până la câteva săptămâni sau chiar luni. Posturile vacante nu mai sunt scoase la concurs – ca dealtfel în întregul sector bugetar din România – și multe persoane care au absolvit un program de formare pentru asistenți maternali așteaptă pe degeaba să fie contactați și angajați prin contract. Însă în lipsa unui contract chiar și plasarea unui copil la un asistent maternal profesionist este ilegală.
Pe coridoarele Direcției, asistenții sociali specializați pe diverse tipuri de cazuri sociale discută chiar și în pauzele de fumat posibilitățile de soluționare ale diferitelor situații: dat fiind faptul că nu pot fi angajați noi asistenți maternali, sunt nevoiți să plaseze copiii mai mari în case de tip familial, pentru ca cei mici să aibă „loc” la asistenții maternali. „Deoarece eu nu pot plasa legal un copil mai mic de 2 ani decât la un asistent maternal, ei sunt cei avantajați. Dacă numărul copiilor abandonați este mare, copiii care îmi sunt repartizați mie sunt cei care au în primul rând nevoie de asistenți maternali” – explică Adél.
Însă chiar și pentru un copil de 5-6 ani este deosebit de traumatizant ca din această cauză să se mute de la o familie unde locuiește de la o vârstă foarte fragedă într-o instituție, chiar dacă aceasta din urmă este un centru de plasament de tip familial. „Vorbim foarte mult despre această problemă. Gândește-te la situația în care un bebeluș este lăsat undeva într-un spital; nimeni nu se interesează de el/ea și trebuie plasat undeva. Bebelușul este neputincios și se află la mila oricui. Primii ani sunt cei mai importanți din viața unui om, atunci se dezvoltă pe plan mental și fizic. Cu cât petrece mai mult timp în spital, cu atât se dezvoltă mai lent rămânând în urmă în plan mental și fizic, handicap ce poate fi recuperat numai cu prețul unor eforturi deosebite mai târziu. Deci este întotdeauna mai bine să alegi răul mai mic” – conclude Adél.
În județul Covasna, în anii 2004-2005 s-au semnalat mai mult de 100 de abandonuri anual. Acest număr s-a mai redus între timp, în ultimii trei ani fiind abandonați anual mai puțin de 50 de copii. Dar și în aceste cazuri copiii s-au reîntors în proporție de 50% în sânul familiilor biologice. În opinia lui Katalin Szász, directoarea adjunctă responsabilă cu protecția copilului, ar trebui angajați anual 10-15 noi asistenți maternali ca situația acestor copii să poată fi rezolvată în mod satisfăcător, astfel ca nici ceilalți copii aflați în îngrijire să nu fie dezavantajați.
Din cauza măsurilor de austeritate adoptate de guvern foarte mulți asistenți maternali din județul Covasna au depus cerere de pensionare anticipată. Aceste persoane își vor înceta activitatea, iar pentru copiii plasați la ei vor trebui găsite alte soluții. „Va fi foarte greu pentru toată lumea, inclusiv pentru noi, să găsim cea mai bună soluție posibilă pentru ca acești copii să fie cât mai puțin traumatizați. Măsurile de austeritate vor provoca cu mare probabilitate și alte daune sistemului de protecția copilului și de asemenea copiilor înșiși” – explica Katalin Szász.
Soluția oferită de bunici
În situația actuală este o soluție foarte bună dacă cineva din familie – în general bunicii – se angajează să aibă grijă de copil în locul mamei. Cum a făcut și M. P. care împreună cu soțul ei crește gemenii fiicei sale și încă un nepot într-un apartament aflat la parterul unui bloc din cartierul Ciuc în municipiul Sfântu Gheorghe. „Am acceptat să avem grijă de nepoții noștri deoarece fata noastră nu dispune de «condițiile» necesare” – spune. Soțul doamnei adaugă: „Noi am crescut și copilul mai mare de când era doar un sugar, nici nu s-ar duce altundeva. Este sângele nostru, e aproape ca și cum ar fi copilul nostru, am fi fost foarte mâhniți dacă l-ar fi dus de la noi” (bineînțeles că la asistenți maternali – nota red.).
Amândoi sunt pensionari și primesc împreună 700 de lei la care se adaugă alocația pentru copii. „Facem astfel ca să fie bine – aproape toți nepoții au crescut la noi.”
În foarte puține cazuri chiar mama este dispusă să locuiască în centre de protecția mamei și copilului împreună cu copilul său. Însă această soluție este una temporară, deoarece mamele pot rămâne în aceste centre numai timp de 6 luni, sau cel mult un an. De obicei aceste centre primesc mame singure, fete tinere sau chiar adolescente, căci – de exemplu – primirea unei mame cu opt copii nu ar fi posibilă.
„Nu trebuie să număr camerele”
„Dacă mama este de acord cu plasarea copilului la asistenți maternali, trebuie să o atenționez cât de importantă este ținerea legăturii cu copilul. Astfel copilul își va cunoaște mama, și în plus acest lucru este benefic pentru copil. Dar acestea nu sunt singurele motive, căci ținerea legăturii reprezintă un considerent important la tribunal atunci când se discută cererea de recuperare a copilului. Părintele trebuie să dovedească faptul că a ținut legătura cu copilul, că l-a vizitat. Pe lângă aceasta, trebuie să asigure copilului condițiile adecvate și trebuie să și dovedească acest lucru. Nu poate pur și simplu să se ducă după copil și să îl ia acasă. Copilul are nevoie de casă și cameră curată, haine, pat, iar familia trebuie să aibă venituri suficiente” – schița Adél.
Câteodată, în pofida faptului că nu poate asigura condițiile adecvate, mama ar vrea să-și recapete copilul. Dacă se poate garanta că sănătatea copilului nu va fi pusă în pericol, mama îl poate recupera. Asistentul social ia o astfel de decizie în mare parte în funcție de experiențele cazurilor anterioare.
„La clienții mei nu trebuie să număr camerele. Locuințele sunt formate în general dintr-o singură încăpere. Încălzirea se face cu lemne, apă curentă nu există. Căldura în locuință este însă foarte importantă din punctul meu de vedere. Mă mulțumesc cu faptul că apa se ia din fântână, se încălzește pe sobă, iar membrii familiei se spală pe urmă. Această stare de lucruri nu împiedică dezvoltarea sănătoasă a copilului, însă căldura este necesară, chiar fundamentală. Celălalt lucru esențial este asigurarea condițiilor minimale de igienă. Dacă într-o locuință nu pot să stau mai mult de 5 minute, acolo există o problemă. Din fericire astfel de situații sunt rare. În cel mai rău caz, vesela nu poate fi separată de rufele murdare, de linguri sau de mâncare” – explică Adél.
„Am fost în foarte multe locuințe, văd dacă undeva copilul ar fi în pericol. Am avut un caz în care mama a primit chiar două sau trei șanse de a-și recupera copilul, însă când m-am convins că nu poate să-l crească, l-am plasat la asistenți maternali. Mama s-a luptat spunând că ea dorește să-l crească, că-l va hrăni și că va face orice pentru el. Însă copilul a ajuns înapoi în spital. Nu poți să te joci cu sănătatea unui copil. Dacă se constată că viața sau sănătatea copilului este pusă în pericol, nici nu se poate lua în considerare relocarea copilului la părinți. Dacă părintele natural nu ne dă acceptul, tribunalul decide pe baza raportului întocmit de mine.”
Mama gemenilor a insistat să-și readucă acasă copiii de la spital. Locuiește într-o casă mică la marginea pădurii cu concubinul ei, cu părinții și fiul acestuia, și chiar și cu cumnații, însă bebelușii nu au primit suficientă hrană. S-au întors încă o dată în spital, malnutriți.
Legea spune că pentru un copil cel mai bun lucru este să crească în sânul familiei, în propriul său mediu. Există însă cazuri în care această soluție nu este practicabilă. „Multe mame care-și abandonează copilul conștientizează faptul că nu-l pot crește, îndeosebi dacă mai au cel puțin un copil. Dar este important ca ele să știe că această soluție este una temporară, nu este permanentă și ireversibilă cum ar fi darea lor spre adopție. Astfel vor avea întotdeauna speranța că fiul sau fiica lor se poate întoarce la ele” – adaugă.
Dar în ceea ce privește viața sa ulterioară, întoarcerea la familia naturală ar putea fi dezastruoasă pentru copil. Am întâlnit o mamă de 17 ani cu trei copii, care s-a căsătorit la 12 ani pentru că tatăl ei a fost alcoolic și a bătut-o. A fost nevoită să fugă de la familia ei. Există și asemenea cazuri când copilul rămâne în familie, iar situația nu ajunge la cunoștința instituțiilor care se ocupă de protecția copiilor. „Serviciile de protecție socială din cadrul consiliilor locale ale comunelor ar trebui să urmărească situația acestor familii periclitate, aflate în condiții sociale defavorabile, și să le acorde ajutor. Ar trebui să existe un fond bugetar local pentru probleme sociale pentru că ajutorul social nu este suficient. Numai pe baza acestuia nu pot fi rezolvate problemele” – este de părere Adél.
Lipsa de specialiști și supraîncărcarea
Cea mai surprinzătoare revelație pe care am avut ca urmare a muncii de teren a fost că dintre familiile vizitate nici una nu beneficia de ajutor social: nu au depus cereri pentru simplul fapt că nici nu știau că trebuie să depună cerere pentru a primi acest ajutor. Iar dacă familia primește ajutor social, suma este atât de infimă, încât nu ajută mult.
Serviciile sociale locale au menirea de a informa populația despre această posibilitate. Și ne întoarcem iarăși la problema posturilor vacante blocate în sectorul bugetar: asistenții sociali din zonă, mai precis acele persoane care îndeplinesc sarcinile asistenților sociali sunt necalificate, primăriile nu pot angaja o persoană calificată numai pe acest post. Sarcina de a informa populația este alocată unui angajat care, pe lângă atribuțiile sale obișnuite, ar trebui să se ocupe și de acest lucru.
Cu excepția câtorva cazuri, aceste persoane nu vizitează familiile, își îndeplinesc sarcinile stând în birouri și eventual „trimit vorbă” familiilor sau le „poftesc” la consiliul local să rezolve diferite cazuri, de exemplu, un abandon. De multe ori nu se duc pe teren, invocând cel mai des pretextul că nu au mașină. Direcția Județeană de Asistență Socială și Protecția Copilului nici nu are dreptul să intervină în angajarea acelor persoanelor la primării, care se ocupă de problemele sociale, deși organizează campanii de informare și cursuri de specializare pentru aceștia.
„Noi trebuie să ajungem și în cele mai îndepărtate colțuri ale județului doar cu două mașini, și totuși reușim să ne organizăm și să ne deplasăm din Sfântu Gheorghe” – ne povestesc asistenții sociali din municipiul reședință de județ. Fundația Sera din București, care organizează campanii de informare asupra metodelor contraceptive în câteva județe ale țării, le este de mare ajutor. Din program face parte și județul Covasna, și astfel Zsolt Rákos, colegul lui Adél se deplasează pe teren cu o mașină de serviciu primită de la Fundația Sera. Deoarece grupul lor țintă este aproape același – mame sărace cu mulți copii –, Adél se duce de multe ori pe teren cu colegul ei.
De asemenea, și instituția județeană se confruntă cu lipsa de personal, asistenții sociali sunt suprasolicitați, trebuie să se ocupe de foarte multe cazuri. Ar fi ideal – sugerează Adél și Zsolt pe drum –, dacă sistemul ar funcționa la fel ca în Occident: un asistent social s-ar deplasa la aceași persoană nevoiașă de mai multe ori pe săptămână, ar acorda sfaturi practice mamelor, ar pregăti împreună cu ele copilul pentru grădiniță, ar prepara și împacheta copilului sandvișuri, ar găti, ar schimba scutece împreună cu mamele, și le-ar învăța pe acestea tot ce au nevoie. Însă în cazul în care familiile primesc ajutor social, dar nu și asistență de specialitate, banii nu sunt cheltuiți pe copii. S-a întâmplat ca laptele praf oferit gratuit să fie consumat de adulți, iar foarte mulți vând alimentele – zahărul, făina – primite ca ajutor.
Există cazuri în care familiile nevoiașe lasă asistentul social să le intre în casă doar cu chiu, cu vai. „Cine sunt eu nu este important faptul, și nici că am intenții bune, că vreau să-i ajut: nu le place ca o instituție străină să intervină în viața familiei.” Sunt sate lăturalnice, unde Adél se deplasează cu împreună cu polițiștii, nu există altă soluție. Aceasta măsură poate părea un act de intimidare, însă nu are altă soluție dacă vrea neapărat să comunice cu familia, cu părinții. „Trebuie să culeg informații, să iau declarații, să evaluez locuința” – explică ea.
O decizie definitivă
E. și mama ei, K. locuiesc la marginea unui sat, într-o casă de lemn despre care se poate constata că odinioară a fost îngrijită. Asistentul social local îi descrie cinic ca pe niște „clienți permanenți” care în fiecare an dau naștere unui copil. Soț, concubin nu există.
E. are douăzeci și ceva de ani, este slăbuță, cu ochi speriați, și dă impresia că este doar o adolescentă; alintă un cățeluș, răspunde la întrebări cu ochii ancorați în pământ și în puține cuvinte. Însă este ferm hotărâtă într-o anumită privință: vrea să renunțe la drepturile părintești, să dea băiețelul născut în acest an spre adopție.
În opinia lui Adél, cazul micuțului Sz. se poate rezolva într-un mod îmbucurător: probabil va fi plasat la familia adoptivă care l-a adoptat și pe fratele său mai mare. Foarte multe familii, care vor să adopte un copil, sunt pe listele de așteptare, însă pentru copiii romi sau cei cu handicap „cererea nu este mare”.
Pentru asistentul social este mai ușor dacă în certificatul de naștere nu este trecut numele tatălui: astfel numai mama trebuie să-și dea acceptul în vederea plasării, adoptării sau a unei posibile operații. Dosarele se întocmesc după vizite repetate la fața locului, după luarea mai multor declarații, ca în fine acestea să ajungă în fața tribunalului. Chiar dacă în prealabil mama a renunțat printr-o declarație scrisă la copil, tribunalul decide dacă copilul poate fi dat spre adopție sau nu, iar mama poate să se răzgândească chiar și în ultimul moment.
K. nu a renunțat la cei trei copii mici ai ei, copiii se află la asistenți maternali. Pe pereți vedem fotografiile fetițelor, întrucât asistenții maternali sunt obligați să țină legătura cu părinții naturali, și astfel au trimis niște poze. Însă ea nici nu le vizitează, spune că nu are bani să se ducă în oraș. În timp ce o întrebăm, dintr-o dată se apleacă asupra mesei acoperite cu o mușama murdară, uzată – în tot acest răstimp din radio se aud manele. Pe rafturi sunt niște jucării. K. ne spune că sunt ale copiilor, dar ele nu vin aici la ea, așa că le va vinde sau le va arunca.
Trebuie să mergem la secția de pediatrie a spitalului din Târgu Secuiesc după Sz. Este un micuț cu păr închis. Doctorița îl ia în brațe, îl alintă, râde la el, copilul se dezvoltă bine și este sănătos. În opinia lui Adél, spitalul din Târgu Secuiesc este cel mai dotat din județ; este curat, medicii sunt drăguți, asistentele de asemenea; pe pereți peste tot atârnă desene, picturi, personaje din basme, în plus, există și o cameră de joacă separată.
Înainte să ia un copil de la spital, Adél alege niște hăinuțe din „magazia” direcției sociale din Sfântu Gheorghe – adică din niște cutii aflate pe un dulap. Hainele au fost donate de către angajații direcției sau le-au primit ca donație de altundeva. Stocul trebuie completat permanent, mai ales dacă un copil se reîntoarce la familia lui și părinții nu au nici o haină în care să-l îmbrace. Altminteri fiecare instituție are stocul propriu. Și secția de pediatrie a spitalului primește donații: nu numai de haine are nevoie, ci în permanență și de scutece.
Dacă trece de la o instituție la alta, bebelușul este dezbrăcat, hainele lui sunt împăturite cu grijă și puse înapoi în cutie, de unde se scot atunci când este nevoie de ele pentru un alt copil. Copilul va fi îmbrăcat în hainele instituției unde pleacă.
Sub pragul de sărăcie
Anul acesta este Anul european pentru combaterea sărăciei și a excluziunii sociale. Conform unei statistici Eurostat copiii trăiesc în sărăcie într-o proporție mai mare decât media populației: ponderea celor care trăiesc sub pragul de sărăcie este de 33% în rândul copiilor din România, aceeași cifră este de 25% în Bulgaria, iar Ungaria reprezintă media europeană cu 20%. (Datele au fost culese în anul 2008.)
Numărul copiilor care trăiesc în sărăcie este înspăimântător chiar și exprimat în numere absolute: după datele furnizare în iunie de World Vision Romania, România a ajuns să aibă 350 de mii de copii care trăiesc în condiții materiale foarte grele. Problemele sociale se abat asuprea celor mai sărace familii, în general cele cu mulți copii, într-o manieră combinată: părinții sunt șomeri sau au venituri foarte mici, au în general un nivel minim de educație, nu au acces la serviciile medicale, iar de foarte multe ori nu au nici asigurare medicală.
Foarte puțini primesc informații despre metodele de contracepție, „planificarea familială” este o activitate ad hoc, iar micuțul devine „membru aducător de venit al familiei” chiar din clipa în care s-a născut – „grație” alocației de stat de 200 de lei pe care familiile o primesc până ce copilul împlinește vârsta de 2 ani. De foarte multe ori, cei care nu cunosc situația, afirmă într-un mod demoralizant: ce sursă bună de venit reprezintă copilul pentru cei care trăiesc în condiții materiale grele. O asemenea persoană nu și-a pus probabil niciodată următoarea întrebare: oare în condiții „bune” se află o familie de 6-10 membri care trebuie să se întrețină din 700-800 de lei pe lună?
Paradoxul sistemului social din România este că în timp ce persoane din clasa de mijloc și din pătura superioară a clasei de mijloc apar indignați în dezbateri televizate și nu sunt mulțumiți cu cuantumul minim de 600 de lei al alocației de stat, săracii care nu apar în asemenea emisiuni nu primesc nici măcar acel minim: dacă mama nu a avut loc de muncă înainte de naștere, primește numai 200 de lei.
Toți copiii au dreptul la condiții de viață adecvate, care să-le asigure dezvoltarea, au dreptul la hrană, locuință, siguranță și educație – însă toate acestea rămân o teorie frumoasă pentru familiile care nu pot scăpa de calvarul sărăciei. Copiii lor nu au parte, sau au parte de foarte puțină educație, trăiesc în condiții mizerabile împreună cu părinții și frații lor, locuiesc în spații mici și insalubre, și nu au aproape nici o posibilitate reală de a se desprinde din situația nefastă existentă. Ca urmare sărăcia nu dispare, ci se reproduce. Iar romii sunt suprareprezentați în categoria cea mai săracă atât pe plan european, cât și pe plan național.
Conform unui raport publicat de UNICEF în anul 2005, în România numărul copiilor abandonați în spitale imediat după naștere a fost alarmant de mare (1,8 %). Deși în ultimii ani s-a constatat o descreștere din cauza introducerii alocației de stat, numărul copiilor care ajung în grija statului nu s-a diminuat. După expirarea celor doi ani, adică din moment ce nu mai primesc alocația de stat, părinții cu venituri mici își duc copilul la „orfelinat”.
Ca urmare a crizei economico-financiare numărul părinților care decid să nu-și asume responsabilitatea creșterii copiilor lor, va crește probabil. Edmond McLoughney, reprezentantul UNICEF în România, a atras atenția într-un interviu dat anul trecut asupra faptului că sursele pentru ajutorarea celor mai săraci se diminuează pe plan mondial. Guvernele cheltuiesc miliarde de dolari pentru a sprijini băncile, în timp ce fondurile alocate pentru protecție socială – în cazurile optime – rămân la nivelul anilor precedenți sau chiar scad. UNICEF propune ca guvernele să cheltuiască fondurile destinate protecției sociale într-o manieră mai eficientă, fără risipă, și să monitorizeze în permanență situația celor mai săraci, pentru ca aceștia să aibă acces la educație, la serviciile medicale și la cele oferite de instituțiile de protecție socială.
În scopul protejării datelor personale nu publicăm numele persoanelor și localităților care apar în reportaj.